Copilul Lunii

Din praf de stele sunt făcut
De zei antici, de Dumnezeu
Şi stelelor din nopţi ferice,
Cu ochi în lacrimi mă închin
Visând la feerii, suspin.

Fug orele zilelor mele
În zări cu năluciri deşarte,
Căci omul nu poate fi zeu;
Oricâte schele-ar înălţa,
Tot ce are este viaţa.

Omeniri ce-n vad trecură,
Ca o apă Timpul le-a luat;
De-au visat peste măsură,
Acum zac pe câte-un raft.

Cu-ndârjire colbul se aşează
Ţinând locul florilor din vază;
Tot pulbere-s de mult şi ei,
Dar visele ce-n viaţă-i animară,
Alcătuiesc a cărţilor comoară.

În Veac paşii-mi vor dispărea,
Tăcerea va cădea în urma mea,
Dar lumea nu va pieri,
Doar Luna mă va jeli.

Căci umbrele există din lumină
Şi tot lumina le suprimă;
În noapte găsesc alinare –
Noaptea-i plină de visare.

Ce îmi stă mie în drum,
Ferindu-mă de mersul lumii:
O idee ca un fum
Că aş fi Copilul Lunii…

Destine

La ea se gândeşte în noaptea albastră,
Cu ochi visători privind pe fereastră;
Şi vede luna trecând liniştită în zbor,
Departe în lume ducându-i visele de dor.

Acolo, în zări de adâncă durere şi chin,
Peste codri şi râuri, sub cerul senin,
Prinţesă-n palate de aur sublim, ea doarme,
Visând la acel cavaler în straie de raze.

Suspină zâna cu ochii înneguraţi în mister,
Gândurile-i fixând absent şi palul cavaler;
Doar vântul, fugind printre stele în noapte,
Aduce din zări moarte, distantele şoapte.

Gândesc amândoi aceleaşi triste, dezolante idei,
Căutând în van acelea ce nu sunt pentru ei;
Piere lumina în negre braţe-ale uitării,
Dar excluse încă sunt, intenţiile renunţării.

Unul singur destinu-i va face odat’, spre nemurire,
Aducând în lume-aievea, a lor veşnică iubire;
Încununând cu lauri şi cu roze mii
Vieţile trăite în ale mutei dureri pustii.

Viselor măreţe, de june inimi plămădite,
Aripi albe d’arhanghel le vor fi oferite
Şi lumi astrale nevăzute, minunate,
Străbătea-vor în fiecare dulce noapte.

Palate pline de pace şi lumină,
În care adevăruri şi mistere dăinuiesc,
Din veacurile duse şi cele ce-or să vină,
Tăcute ocrotesc, destinele ce cresc.

Se scuturau ciresii

De albe flori se scuturau cireşii,
Pe nesfârşitele alei de piatră arsă,
Iar luna privea prin fereastră,
Înfiorând lalelele şi crinii-n glastră.

Când de la pieptul meu firav te-ai rupt,
Pornind uşor prin ploaia de petale;
Purtând un gând şi-un dor necunoscut,
Tu ai ajuns devreme-n zori.

Cu ode şi cu imnuri, un cor clipocitor
Deschide poarta în valuri de culoare
Şi ziua peste lume se revarsă, curge,
Năvalnică şi caldă ca o mare.

Cu dulcii ochi cătând în larga zare
Conturul unui peregrin şi magic nor,
Prin slăvi de-azur vei trece-agale,
Peste al tău temut destin, abrupt,
Fără habar de noi, de mine…

În primăvara nopţilor de mai,
Cu gândul undeva, la sclipitoare stele,
Peste alei de piatră arsă,
Dalbii cireşi îşi plâng podoaba.

Tăcerea

Sufletele lor strigă la mine
Din văile de aur şi lumină,
Din lumea cea de dincolo de tină
Tăcerea ce a fost cândva, acum nu mai e.

Tăcerea ce a fost cândva, demult s-a dus
Nici greierii nu îi mai pot distinge bine
Iar al lor cânt e unicul refren
În noaptea cea fără de lună.

Din alte lumi al lor mesaj mă caută, m-ajunge
De-n mine inima în mii de părţi se frânge
Tăcerea altor vremuri efemere
S-a prefăcut în pulbere şi praf de stele.

Şi prin al morţii văl întunecat
Îmi şoptesc de ce-au plecat –
A fost destinul lor, din ceruri aranjat
Ce nimeni nu putea să-l mai întoarcă.

Ascult tăcut, în mine suspinând,
Cum vântul curge printre ramuri
Şi simt că-n alte vremi eu m-am întors,
Tăcerea să o caut…

Palais de Glace – fin

Aud în noapte câinii
La ei mă cheamă-n dulce glas,
Prin beznă şi prin negura unduitoare,
A lunii pline de nori sechestrată,
Să plec de lângă tine, să te las.

Îmi spun că dragostea e terminată
Dar nu, nu vreau să cred al lor îndemn,
La piept te strâng, aştept un semn;
Să-mi spui că fără mine vei muri,
Că-n lipsa-mi ai înnebuni.

Buzele tale sunt tăcute,
În marea liniştii inima-ţi navighează
Şi n-ai idee cât de mult mă lupt,
Să nu-i aud, să nu-i ascult.

De ce nu zici nimic ? – Nu vrei ?
Îţi mai aduci aminte, noi sub tei ?
Câtă magie-ntr-ale clipe,
De Venus şi-Afrodita oferite !

E clar ! Amor aici nu e !
De te-am iubit, acum trecut-a.
Urletul câinilor pare să confirme:
A fost, n-a fost, nici nu mai vine.

Te voi lăsa – nepăsătoare ?
Și voi urma acea chemare.
În avangarda lătrătorilor voi sta,
Asta fiind menirea mea.

Tu, prinţesa mea de gheaţă,
La cer ruga îţi înalţă,
Căci al tău am fost mereu,
Păcat c-am ştiut doar eu.

Azi, eu Magul-Câine sunt
Și de sus de pe colină,
Pentru muritori de tină,
În zori risipesc lumină.