Evadare

Nu doar lui i se părea că gestul fără precedent într-o viaţă de altfel relativ calmă, cu oarece efuziuni sporadice şi în general captive departe, în dimensiunea cuantificabilă a trecutului, sfida orice raţiune… Şi ea simţea acelaşi lucru. Ba era întrucâtva mirată de puterea pe care o exercita asupra lui, un pretins dar şi confirmat tip cerebral, care obişnuia să treacă totul prin filtrul raţiunii şi precumpănirii tihnite – motiv central în ţesătura încâlcită care îi ţinea creaţiile literare îndelung elogiate de cunoscuţi, familie şi prieteni, departe de lumina tiparului şi de accesul nemijlocit la masele avide de filosofie şi fantastic.
Propunerea, cât de sinceră fusese ea la două şi jumătate în noaptea ce începea o nouă săptămână şi chiar o nouă lună, nu era tocmai cernută cu acel ciur al precauţiei şi analizei juste. Sigur că vroiau amândoi să fugă undeva, departe de lumea asta, departe de universurile în care erau nevoiţi să existe privaţi de acea fericire nutrită pentru sine de oricare individ, fericire cu atât mai mult jinduită de ei, care se diferenţiau în măsuri graduale de media.
Fluturaşul-cel-mov îl ţinea de mână dominată de un sesizabil tremur provenit din adâncurile fiinţei sale încercate, iar el adoptase o mină imperială, absorbind şi transformând în seninătate întreg vulcanul preocupărilor de care acum se eliberau, fugind cât mai departe cu putinţă. Ştiau că unicul lucru de care vor avea nevoie era iubirea. Orice altceva, puteau cumpăra, împrumuta, fura…
Peronul staţiei de metrou se anima, dar ei nu se clinteau. Un grup statuar aşezat de un celest şi divin maestru într-aşa fel încât paşii apăsaţi ai insipizilor şi bezmeticilor, în al lor cotidian travaliu, hominizi moderni să-i ocolească, să le remarce apreciativ determinarea de a face în sfârşit ceva şi pentru ei, pentru liniştea şi fericirea lor. Gata ! De acum oamenii nu mai contau ! Numai iubirea lor… Singurul dinam al existenţei, singurul motiv pentru care Cel ce l-a făcut, nu curmă viaţa obiditului Pământ.
– Te iubesc, îi şopti ea privindu-l cu ochii săi mari, până nu demult plânşi, acum sclipind în anticipare.
Zâmbind cu tot chipul, Visătorul o sărută şi murmură un „Şi eu te iubesc”, pe care ea îl puse acolo, adânc, lângă fărâmiţele, lângă cioburile inimii sale, păstrându-l ca pe o icoană, ca pe un rarisim sau poate unic giuvaier, doar al ei.
Trenul ieşi din tunel şi aduse cu el o masă de aer rece, venit parcă pentru a limpezi, dacă era cazul, minţile şi dubiile. Nu. Nu existau dubii. Iubirea le anihilase demult. Urcară în tren, iar trenul îi duse către un alt tren. În Gară îi aştepta promisiunea libertăţii şi a neîngrăditului amor.
Evadau. Prin urmare, destinaţia avea o însemnătate redusă, propunerea din noaptea precedentă invocând însă muntele.
Au ajuns în acel oraş numit şi Perla staţiunilor montane fără de bani, fără de planuri, fără a cunoaşte pe cineva, dar cu foarte multă iubire în ei, iar asta compensa practic orice altă necesitate proximă. Întrucât lumea doar datorită iubirii a fost zidită şi menţinută până la noi, soluţia anterior pomenitelor probleme îi ajunse precum o rază de soare nordul îngheţat – pe neaşteptate.
Această doamnă, abia la mijlocul anilor, venea în fiecare zi pe platforma staţiei CFR şi ore în şir stătea în tăcere, cu ochii scrutând orizontul metalic şi chipurile celor ce coborau din vagoane, aşteptând întoarcerea îngerilor ce o părăsiseră inopinat într-o noapte, cu mult timp în urmă. Văzuse în ei licăriri din cei care plecaseră şi îi frânseseră inima. În mintea sa, Fluturaşul-cel-mov şi Visătorul erau un dar pe care rugăciunile obstinate şi lacrimile demult secate îl primeau din partea Cerului, semn că într-un final, orice lucru poate fi cu putinţă.
Însăşi camera pe care le-o oferi era aceeaşi din care îngerii se înapoiaseră acolo de unde veniseră.
– Atâta iubire se simte aici, suspină Fluturaşul-cel-mov aşezânduse pe pat, că mi se pare greu de crezut că noi am ajuns aici accidental.
Visătorul îi dădu dreptate cu un oftat.
– Parcă locul ăsta ne-a atras să completăm ceva, să reîntregim, să remediem o eroare ce a frânt o inimă… iubirea are şi altfel de proprietăţi… Vezi ? Iar tu nu credeai nici măcar în existenţa sa…
Ironia prin care Fluturaşul încheie, îi aduse spre recompensare un moale sărut…
Sensurile acestui aparent mister puteau fi dezbătute fără previziunea unor concluzii, dar nu acum… Intensitatea iubirii, a chimiei dintre ei, depăşea orice fel de sistem de măsură…
Cu numai şapte ore în urmă se văzuseră pentru întâia dată, în dezolanta metropolă-Capitală, iar acum erau în sfârşit singuri, pregătiţi să treacă la nivelul următor al cunoaşterii amorului, ordinea fiind oarecum inversată. Fizicul urmând sufletului, deşi în general treburile stau cu totul altfel.
Descătuşarea pasiunii stocate de nivelul atât de intens al iubirii lor, zgudui bătrânul munte, smulse de pe-al lor albastru dom stele fugitoare şi o făcu pe însăşi impasiva Selene să roşească înainte de a scăpăta la rându-i către al său Endymion cufundat în vise…
(…)

David

© The Illusion Maker, II.II.MMIX for Authentic Designs of Maniacii Inc.™

Published on http://canis-magus.blogs.ro
February 2nd 2009

Skaagen

Capitolul II

Creasta Altaira, acolo unde apunea luna Innera, era de găsit departe către ţinutul occidental, dincolo de mările de Aris şi dincolo de munţii Tăcerii. Legendele care circulau pe la curtea regală spuneau că luna Innera era o fecioară închisă într-un glob de cristal ce plutea peste lumea Skaagen pentru că admira nespus un prinţ nemuritor, etern rătăcitor prin munţii Pinului şi prin văile de Sign. Acel prinţ, despre care ceasloavele de cult nu menţionau nici măcar că ar exista, iar ele conţineau întregul adevăr al celor ce vieţuiau în vastul univers, făcea ca luna Innera să zăbovească mai multă vreme deasupra ţinutului în care se zicea că acesta ar trăi. Dacă nu îl vedea, fecioara scăpăta către locul său de repaos şi de plângere a nefericirii, Creasta Altaira.
Aceleaşi legende mai vorbeau şi despre descinderea nimfei din sfera de cristal azuriu în Templul Altaira, unde cândva, în vechime, îşi dăduse întâlnire cu prinţul, mai înainte ca al său părinte, Mayax, un venatic războinic, să afle de idila lor şi să-i pedepsească. Prinţul, care poseda nişte aripi mari, strălucitoare în lumina sorilor, fusese înlănţuit de zmeii războinicului şi acesta i le frănsese personal, provocându-i o durere indescriptibilă şi incapacitându-l complet. Apoi zmeii năzdrăvani au fost trimişi a-l duce undeva departe, într-un loc fără de apă şi fără de viaţă, aceştia azvârlindu-l în văile de Sign, unde existenţa vietăţilor sau a vegetaţiei era prohibită de vânturile cu nisip ce suflau neostoite, dar şi de o vrajă ancestrală, a unui vrăjitor din spiţa lui Nox, care împiedica lumina triadei solare să ajungă pe acele tărâmuri. Rătăcind, prinţul scăpase din văile de Sign, dar nici în munţii Pinului nu era mai fericit. Nu fără cea care îl iubea.
Fecioarei îi fusese rezervat un supliciu întrucâtva similar, dar ei îi reveni lumea celestă spre a-i servi drept loc de solitară suferinţă.
În templul Altaira, nimfa cobora în decursuri îndelungate, de sute şi chiar mii de cicluri, cicluri care în termenii unora precum homo sapiens ar însemna sute de mii sau milioane de ani. Descindea cu o înaltă dezlegare de la milostiva zeiţă Maia, care îi spusese să coboare în lumea Skaagen şi să îşi aştepte prinţul în Templul închinat nopţii, durat de îngeri pe Creasta Altaira. Doar că, nebun de solitudine şi durere, cavalerul cu frântele-i aripi, nu ajungea niciodată în locul în care trebuiau să se contopească înainte de a fi loviţi.